După faptă, și răsplată
Uneori misiunea personală te împinge să acționezi într-o direcție pe care nu ți-o dorești neapărat (în general misiunile personale sunt fix lucrurile pe care nu le-ai face nici sub amenințare de tortură), dar trebuie făcute, indiferent cât de dificile sau inutile ar părea la prima vedere. Aveți aici experiența detaliată (deși insuficient de particulară, doar cât să vă faceți o idee).
Când fac ceva bine, sau îmi fac MP-ul (misiune personală) primesc de obicei ceva bun de mâncare (ce să-i faci condiționarea Pavlov rămâne eficientă la orice specie). Acum cred că întreg universul a realizat că mâncatul excesiv duce la exces de greutate, și s-a gândit să mă răsplătească altfel, nu cu o experiență culinară, însă cu una mult mai rară și mai prețioasă, una legată de celelalte pasiuni și/sau vicii de care mă bucur și cu care trăiesc.
Suma viciilor (pardon - pasiunilor) rămâne constantă
Nu fumez, nu beau, nu alerg după bărbați (bine, în mod normal bărbații ar fi să mă alerge, dar să zicem că nici nu mă împiedic des, dacă se respectă ordinea firească a lucrurilor). Cu toate acestea, suma viciilor rămâne constantă. Viciul este o mică plăcere, sau activitate care devine obsesivă și exagerată, până la a-ți pune la încercare sănătatea fizică, mentală, emoțională și spirituală. Orice poate deveni un viciu, inclusiv munca, dacă exagerezi.
Sunt un acumulator: de informație, de cărți, de obiecte divinatorii, de boluri cântătoare și alte instrumente, de pietre și cristale. Nu am cu adevărat nevoie, și nici nu folosesc tot ce am strâns și colecționat, atașamentul există fără a fi neapărat limitativ, însemnând că nu am o problemă în a le schimba, oferi cadou, împrumuta și tot așa.. Însă adevărul este că obsesia este acolo, constantă, de a acumula încă unul care pare interesant, util… Sunt sigură că mulți nu le-ar considera pasiuni dăunătoare, în mod normal nici nu ar fi, depinde cât de departe ești dispus să mergi pentru satisfacerea lor.
Om între oameni…
Aparent vreo 200 de kilometri, de la Timișoara la Dognecea, un sat pitit în mijlocul pădurii, așezat pe o comoară de cristale și minerale, cu oameni gospodari și întreprinzători, dar mai ales pasionați și ospitalieri.
Un astfel de Om, este și Florin, miner de meserie, a cărui menire, voit sau involuntar, este de a scoate la lumină comorile pământului. Menirea este împlinită atunci când o îndeplinești cu drag, când iubești ceea ce faci.
Când lucrurile stau astfel, pământul se dezvăluie: de exemplu, sapi o fântână în curte, iar pe fundul ei găsești o geodă de ametist, sau răbdarea căutărilor îți este răsplătită găsind un mineral extrem de rar, Ludwigite, și sunt convinsă că nici nu am atins suprafața poveștilor pe care le-aș fi putut afla dacă am fi avut mai mult de 3 ore de povestit…
Ascultându-i planurile, de a deschide un muzeu de mineralogie în sat, pentru care a donat din minunile găsite, îți dai seama cât de mult își dorește să le facă cunoscute și iubite, la fel de mult pe cât le iubește și el (de parcă nu ar fi fost destul faptul că și-a sacrificat jumătate de duminică să ducă două capre cucuiete la păscut - adevărata capră sunt io, capabilă să ronțăi pietre la micul dejun, la prânz și seara). Și asta fără să accepte cu niciun chip vreo compensație, ba dimpotrivă, am plecat cu mașina plină de minerale.
La vânătoare de pietre și cristale
În teorie, scopul călătoriei a fost de a face fotografii (o altă pasiune cu care mă joc din când în când). Îmi doream să-l surprind în acțiune, dar nu am luat în calcul că în mină, extra echipamentul de rigoare aș fi avut nevoie de propriul surplus de echipament specific condițiilor de fotografiere în întuneric beznă, plus focalizarea lanternelor, nemaivorbind și de subiectul în mișcare…
Pozele nu mi-au ieșit, poate pentru că adevăratul scop era de fapt experiența în sine, iar ea trebuie trăită fiecare pe pielea lui, căci nici chiar o imagine cât o mie de cuvinte nu compensează….
Sigur, unii ar avea nevoie de curaj lichid (o dușcă de pălincă alături de una de cafea). Pe alții nici cu ranga nu ai putea să-i desprinzi de pe pereții minei, dispuși să stea acolo până când devine parte din peisajul stalagmitelor aflate în formare.
Importanța experienței
Nu cred că am fost vreodată în vreun loc nou fără să iau o piatră în gură 😅. La propriu, nu la figurat. Cele cu gust bun, au ajuns prin buzunare, și acasă. Unde și eu, la rândul meu, aș putea deschide o expoziție. La trei sferturi din ele nici nu le mai știu numele, asta dacă l-am știut vreodată, câteva nici măcar nu sunt naturale, însă pe mine astfel de detalii nu m-au împiedicat niciodată să mă bucur de ele.
Pentru mine e important să îmi spună ceva, să îmi deschidă sufletul, să-mi atragă mintea într-un joc precum magnetul fierul pur.
Avantajul pietrei luată direct de la sursă, neprelucrată, este acela de a oferi acces direct la energia pământului. E minunat să ai acasă o amintire permanentă a frumuseții naturii, însă în peretele minei poți percepe minunăția miliardelor de ani care s-au scurs din viața planetei, cum ei s-au împletit, experiențele ei cristalizate în fire de lumină adâncite în întuneric.
Abia atunci realizezi răbdarea pământului, numai conștientizând cât de mult timp lucrează un element la perfecționarea sa, și cum nu-i pasă că se amestecă cu alte elemente, chiar și simpla tină care nu e decât la câteva miliarde de ani distanță de a se transforma în lumină…
Realizezi că tu, ca om, nu ești decât un fluture negru prins în întuneric, a cărui zbatere aproape nici nu se percepe, încremenit în așteptarea revelației…
Ce pot spune este că drumul spre casă cu mașina plină de cristale brute, precum și zilele care au trecut cu ele în casă s-au dovedit extrem de interesante, dar asta e o altă poveste…
