”Ochii sunt oglinda sufletului”
Nu știu cine a zis asta dar are dreptate.
Când vrei să cunoști pe cineva să te uiți în ochii lui. Acolo, dacă ești deschis și suficient de atent, ai să ”vezi” multe din interiorul acelei persoane Pe mine mă fascinează acest lucru. Am momente când sunt deranjată de faptul că unele persoane poartă ochelari de soare. Mai ales dacă sunt într-o conversație cu ele. Mi se pare că parcă îmi lipsește ceva din modul în care receptez eu mesajul de la ea. Parcă este o barieră. Și eu sunt una dintre persoanele ce obișnuiesc să poarte ochelari de soare. Uneori pentru că soarele este foarte puternic pentru mine, alteori doar că vreau să mă ascund. De ascuns sunt convinsă că vrem mulți dintre noi. Nu că ne-am dori neapărat să ne ascundem de cei din jurul nostru, ci mai degrabă de noi înșine...Parcă nu ne dorim sau nu suntem pregătiți să ne cunoaștem cu adevărat, sau ne este frică de ce am putea descoperi. Poate că am descoperi multe defecte, dar sunt convinsă că nu doar pe ele le vom descoperi. Vom descoperi și niște calități ce stima noastră de sine scăzută, ne împiedică să le acceptăm.
De ceva timp aveam în cap niște idei privind cum ni se oglindește sufletul fiecăruia dintre noi. Cum sufletul fiecăruia dintre noi este în strânsă legătură cu Sinele, cu Conștientul, Subconștientul dar și cu Supraconștientul. Pff... o mulțime de termeni și îmbârligată relație între ele, mi-am zis eu în primele dăți când am aflat și eu la rândul meu despre acestea. Între noi fie vorba încă mai gândesc așa...
Intră în grădina sufletului tău și Uită-te în oglindă! Observă ceea ce vezi.
Foto @ Vlad T Popescu
Uneori grădina va fi atât de tristă și neîngrijită încât te vei speria de ea. Toate supărările tale și scenariile negative din capul tău sunt ca niște buruieni în grădină. Va arătă ca după un bombardament.
Și totuși mergând prin ea, la un moment dat vei ajunge lângă un lac. Pentru că și el este neîngrijit, va arăta ca o mică băltoacă. Și te uiți în lac.
Vezi o oglindă acolo și privești.
De multe ori nu-ți convine ce se oglindește.
Chiar și când privești în oglinda acelei mici băltoace.
Vezi sufletul cum este și tot felul de variante ale tale însuți.
Variantele acestea ies la suprafață din subconștient și atât de mult îți displac, încât îți închizi la propriu ochii pentru a evita să le privești. Parcă ai fi Meduza cu șerpișorii de pe capul său din legende, ce oricine o privea rămânea împietrit, chiar și ea însăși de era.
Chiar dacă îți închizi ochii sau te faci că nu vezi, ele tot acolo vor fi. Vor țipa la tine, și cu prima ocazie când ești neatent se vor manifesta. Și se vor manifesta cât mai furtunos, pentru că vor vrea să se revolte că le ții închise și nu vrei să le accepți, lovindu-te atât pe tine cât și pe cei din jurul tău.
Dacă stau și mă analizez, eu am atâtea variante de mine în interiorul meu...
Multitudine.
Zici că sunt Gheonoaia sau Scorpia din poveștile Fraților Grim, povești ce le citesc eu copiilor la grădiniță. Aia cu multe capete și prin urmare, o mulțime de personalități. Cu fiecare persoană și situație întâlnită în calea mea, iese la suprafață încă o Adela, uneori de care nici eu nu sunt conștientă de prezența sa. Sunt situații când ”Adela” are multe defecte dar și calități ce nu i le pot accepta. Și o ascund din nou pe ”acea Adela”. Poate chiar îți sună cunoscut ceea ce îți spun acum, pentru că probabil și ție ți s-a-ntâmplat.
Tu ce faci atunci când apar părțile acelea din tine ce le ții ascunse?
De făcut ai putea face multe. Sau la fel de ușor este să nu faci nimic.
Foto @ Vlad T Popescu
Și făcutul de nimic este tot făcut de ceva.
De curând într-o discuție cu cineva, ca răspuns la faptul că i-am sugerat o temă de lucru pentru problema sa, mi-a răspuns că nu poate. Deja face ceva. E bolnav și nu mai poate face nimic altceva.
Interesantă perspectivă, nu? Mă amuz că și eu am avut momente când am gândit așa. Parcă mi-aș fi auzit propriile gânduri.
”Deși mă doare, am să fac nimic în legătură cu asta. Durerea este ceva cunoscut și m-am obișnuit așa. Cine aș fi fără ea?”
Dar pentru că am filozofat destul, mă opresc aici doar pentru faptul că scopul meu a fost altul. Ne place, nu ne place, din când în când ne ducem în grădina aceea a nostră, personală. Aia de care îți vorbeam la început.
La tine în grădină cum este?
Dar în oglinda de mai sus?
Autor Adela Dușcă