Am luat pe câțiva prin surprindere cu alegerea artelor marțiale că următoarea rută pe calea spirituală. Am rătăcit pe multe căi, slavă Domnului că nu m-am pierdut de tot, asta fiindcă busola mea interioară mă întoarce din drum, dacă drumul nu mă duce unde am de ajuns. Se spune că te naști în locul în care ai de învățat ceva nou sau reamintit ceva vechi, pe acest pământ nou a fost ateismul comunismului cu care mi-am început viața, ceea ce mi-a deschis calea contemplației naturii, poveștilor mitologice, căci atunci când se închide informația, se deschide imaginația... Am crescut iubind liniștea nopții, răcoarea ploii, bătaia vântului, arsura focului de vară, gheața de pe geam iarna... Aici Zamolxe mi-a fost Învățător și ghid, și Lumea zeilor olimpieni, școala zeilor.
Astfel că spiritul meu nu e unul de luptător, ci de magician, talentul nativ e unul de vindecător, și ce ar putea căuta un astfel de spirit să învețe lupta corp la corp, să lupte cu furie, cu agresivitate, cu forță? Recunosc că nu am gândit-o prea mult când mi-a venit ideea, știu doar că era o idee sâcâitoare de mult, undeva în subconștient de ani și ani, "trebuie să faci arte marțiale ca lumea". Nu mă prindeam eu ce înseamnă "ca lumea" pentru că unde m-am dus să fac, părea destul de "ca lumea". Am încadrat-o în zona "pitici pe creier" și am lăsat-o așa... Se spune că abia când găsești ce cauți realizezi că e exact ceea ce căutai.
Am realizat că de-a lungul timpului cele două tipuri de spirite au colaborat de voie, de nevoie, fiecare neînțelegând calea celuilalt, acceptând-o cel mult ca un rău necesar... Ei bine, a venit momentul că vindecatorii să învețe să lupte, iar luptătorii să învețe magia vindecării... Pentru că și vindecatorii au demonii lor de înfruntat, și nu întotdeauna funcționează calea luptătorului pașnic, să învețe să-și depășească fricile, să-și dezvolte spiritul de luptător interior, căci acolo se dau cele mai importante bătălii. Iar, luptătorii, ei, au nevoie să învețe să-și vindece rănile primite în luptă, să descopere frumusețea și bogăția magiei, să se bucure de frumusețea magică a lumii la sfârșitul luptei.
Începuturile spiritualității mele s-a bazat pe școala zamolxiană, și pentru cine a auzit de cel care a scris câteva cărți inspirate de Zamolxe, Remer Ra, știu că ea se bazează exclusiv pe dezvoltarea virtuților pacifiste și vindecătoare... Din păcate pentru Remer Ra, când una din întrupările lui Zamolxe a ajuns la el să îl treacă în următoarea etapă, a refuzat misiunea, iar aceasta a fost negociată de altcineva. Pentru că fricile și prejudecățile nu se rezolvă doar cu exerciții mentale și cultivarea ideilor, oricât de frumoase ar fi ele.
Ne spunea Remer că avem noroc acum cu noile vibrații că nu mai e nevoie să urmăm probele de foc din școală zamolxiana precum au fost ele predate de Zamolxe acum 2000 - 5000 de ani, și mi-ar plăcea să fiu 100 % de acord cu el, căci eu fiind mai leneșă de felul meu și cu o minte puternică, ar merge șnur, însă nu pot, pentru că sunt convinsă în interiorul meu, și practica a demonstrat-o, că testul practic viața tot te va obligă să îl dai, într-un fel sau altul. Să îți afli măsură exactă a curajului, a echilibrului interior și exterior, a rezistenței fizice și psihice și emoționale.
Înțelegerea mea e un pic diferită: îți educi spiritul, îți vindeci sufletul, și apoi le supui testului vieții, practic pe corpul fizic, în viață de zi cu zi, și atunci vezi exact cum stai. Sigur, orice tip de sport sau dans, dacă e lucrat spre nivel de performanță, îți va oferi un indiciu și îți va suplini necesarul de întărire al corpului fizic. Ce nu este conștientizat de multă lume, este faptul că artele marțiale reprezintă o cale de ascensiune, eșalonată clar și care antrenează toate corpurile și abilitățile necesare: corpul fizic prin exerciții repetate, spiritul prin antrenarea disciplinei, energetic prin cultivarea atenției la mediul înconjurător, spiritual prin stabilirea și conștientizarea locului unde te afli în Univers.
Într-un dojo se începe cu respectul, față de maestru, față de colegi și față de loc și primul lucru pe care îl pierzi este excesul de ego care se deteriorează rapid în față realității dure: rezistență ta abia dacă ține un minut, echilibrul nu face nici 10 secunde fără să țopăi bătând frenetic din aripi, coordonarea și atenția sunt povești care încă nu au prins firul narațiunii, rapiditatea de răspuns e uitată pe altă planetă, în altă dimensiune...
E o poveste cum că Buddha a fost întrebat:"Ce ai câștigat prin meditație?" El a răspuns: "Nimic.Totuși lasă-mă să îți spun ce am pierdut: furie, anxietate, depresie, insecuritate, frică de bătrânețe și moarte." Din artele marțiale, care, într-un fel, sunt o meditație în mișcare, pierzi cam aceleași lucruri, însă și câștigi: echilibru, stabilitate, coordonare, atenție, rezistență, stimă de sine, viteză de reacție și multe altele, căci Sifu nu e numai un antrenor sportiv, e un antrenor de viață. Iar eu am avut noroc de Sensei/Sifu excepționali de bine antrenați în lupta vieții.
Cum spuneam mai sus, când Remer Ra a refuzat misiunea, altcineva mai curajos a negociat-o și a riscat marginea abisului pentru saltul care te propagă dincolo de el. Așa am ajuns la DAO, târâtă, împinsă și fără alte alternative. Asumarea misiunii altcuiva vine la pachet cu un mix de karmă pentru care spiritul este mai mult sau mai puțin pregătit, iar eu sunt o elevă dificilă în orice plan existențial. Un elev care are deja clarcunoaștere dincolo de sfera întrupărilor pământești și a unui ciclu planetar este greu de îndrumat și mai ales susținut în alegerile pe care (nu) le face. Îl/O poți ajuta să se ajute singur(ă), și cam atât. Și să te rogi să și vrea să o facă…
Astfel că răspunsul la întrebarea lui DAO ”-Cu ce te pot ajuta?” ”- Aș vrea să practic artele marțiale” pot spune că l-a surprins cât să întrebe și de ce, însă motivația mea l-a convins ”-Am nevoie să învăț disciplina”. Așa am ajuns la Gabi Oroviceanu, într-o grupă de doamne fugite de la cratiță, nu neapărat cu vise de transformare în amazoane, nici măcar țeluri mondene de transformare în fotomodele pierzând un număr indefinit de kilograme. De fapt și aici am reușit să-mi surprind îndrumătorul cu aspirațiile (pretențiile) mele.
Normal că m-a întrebat ce îmi propun, să slăbesc, să mă apăr în caz de nevoie, să… ”Doamne ferește”, am răspuns, ”eu am nevoie să-mi antrenez fundul”. Gabi a făcut ochii ca la melc, și aceeași întrebare ”De ce?” i-a scăpat involuntar. Răspunsul meu ”pentru că în cazul meu funcționează zicala fiecare șut în fund e un pas înainte, și am impresia că mă așteaptă un drum lung înaintea mea, și am nevoie de antrenament în privința asta” poate părea o simplă glumă, însă Gabi a zâmbit și m-a luat în serios, iar primele luni statul pe scaun și dormitul pe spate au fost o provocare. A meritat însă, acum poți pune o bombă sub fundul meu, și fundul #rezistă.
Trei ani de antrenamente de 2-3 ori pe săptămână, cantonamente odată sau de două ori pe an au făcut minuni pentru spiritul meu, din multe puncte de vedere, unele pe care nici acum nu le conștientizez pe deplin. Între noi fie vorba, la început aveam în paralel și cursuri de masaj, și pot spune că aveam parte de mai multă vindecare la sală (atât terapie pentru mine cât și alții) și mai multă bătaie la masaj. Plus că boxul mi-a antrenat rezistența brațelor pentru masaj, și capacitatea de a masa cu întuneric, o să povestesc altădată avantajele unui astfel de procedeu. Suficient cât să-l facă pe Gabi la un moment dat să facă aluzie la campionatul de MMA care începea uitându-se lung la mine. L-am întrebat ”Campionatele astea nu au termen de expirare?” Mi-a răspuns ”Da, 36 de ani”. ”Oh, îmi pare rău atunci am expirat de 2 ani!”
Calea spirituală este ca orice alt drum, are partea ei de gropi si de ocolișuri. O călătorie sigură necesită o calitate arareori pomenită, dar esențială în lumea de astăzi: discernământul. Cum integrăm noi pe deplin practica noastră în viața de zi cu zi? Care este cel mai bun mod de a lucra cu ego-ul sau cu umbra?
În Cască bine ochii, Mariana Caplan susține că avem nevoie să ne cultivăm o judecată limpede și capacitatea de a discerne, ce ne pot ajuta să trăim viața spirituală cu inteligență, claritate și autenticitate. Este oare iluminarea mai puțin o poveste despre extaz și mai mult o poveste de demontare a iluziilor?
Deși căile prezentate în carte nu includ artele marțiale, cred că o simplă scăpare, nici nu cred că și-a propus ca enumerarea să fie exhaustivă; principiile rămân aceleași indiferent de cale: cultivarea discernământului în alegerea îndrumătorilor care îți vor modela spiritul este cu atât mai importantă cu cât drumul este mai anevoios și antrenamentul în luptă nu ar trebui să lipsească, nu uitați că Dumnezeu a creat Îngerul luptei, Mihail, înainte de a avea loc lupta în cer și l-a antrenat să câștige.
Am râs, am plâns, mi-a stat mintea în loc, am atins starea de echilibru pe toate corpurile, asta au făcut artele marțiale pentru mine, mai mult decât m-aș fi așteptat vreodată să obțin dintr-o practică, mai mult decât orice însă mi-a cultivat curajul și determinarea în fața provocărilor de orice fel.