"Lucrez cu mine", "Caut și nu știu ce, dar nu găsesc" "Sunt așa și pe dincolo, și trebuie să îmi integrez aia și ailaltă; Nu fac asta, nu merg acolo, că n-am voie"…
Asta cu "Ai voie?" mi se pare cea mai mișto întrebare, și răspunsul meu e mereu același: "Nu știu, dar decât să cer voie, mai bine îmi cer iertare." Singurul dialog care implică un cerut de voie, este cel cu propria-mi conștiință, că dacă întru în conflict cu ea, știu că ea va fi permanent acolo sâcâindu-mă, așa că, dacă ea nu mă lasă, și sufletul nu-mi dă ghes, și mintea nu vrea să se joace, atunci nu.... Altfel, e liber la joacă în curtea școlii, și cine poate, poate; cine nu, rămâne să citească în clasă, sau va urmări de pe margine joaca altora... Când te joci doar că să treacă timpul, timpul va trece, și joaca ta îl va umple, sau nu…
Femeilor li se spune să învețe să fie femei, iar bărbaților să învețe să fie bărbați, eu aș sugera tuturor să învețe să fie; așa cum le dictează circumstanțele, capabili de a fi și una și alta. Imblânzirea Scorpiei se face nu omorând-o, ci învingând-o în condițiile ei, cu propriile ei arme, o oglindă în fața izbugnirilor ei și dându-i drumul să fie pentru a-și observa reflecția. Sigur, nimic mai frumos decât o femeie în corp de femeie, și un bărbat în corp de bărbat, nimic mai pur decât un înger care și-a recâștigat aripile, sau unul care nu și le-a pierdut niciodată...
Și totuși...
De ce există bărbat în corp de femeie și femeie în corp de bărbat, îngeri căzuți, de ce și îngerii au demoniii lor? Cu cât te încadrezi mai bine într-o categorie, cu atât te îndepărtezi mai mult de centru, și de echilibrul oferit de înțelegerea terenului comun, armonie nu înseamnă să potriveșți cercul în cerc, ci cercul în pătrat și triunghiul în cerc... Mihail poate veni să-ți pună sabia în mâna dreapta și să te îndemne în ring, dar tu poți să-l chemi și pe Rafael să-ți împrumute caduceul în stânga, sau pe Hermes să-ți împrumute cizmele de zbor, pe Atena să-ți țină scutul, pe Diana să îți ajute țintă, pe Merlin să-ți cheme dragonii, pe Thoth să-ti deschidă porțile adâncurilor... Alergerea, odată făcută, gata, e bătută în cuie, lucrurile sunt simple, sigure, mersul pe sârma echilibrului de la granița dintre tabere cere răbdare, atenție, concentrare relaxată - nepăsare dacă o să aluneci într-o parte sau alta, pregătit să încerci din nou, sau să te înclini în direcție opusă...
Îmi amintesc cum deși părinții mei au dorit fată, mă tundeau mereu băiețește, deși eram tunsă băiețește, mă îmbrăcau în rochițe, deși eram îmbrăcată în rochițe, mă jucam doar jocuri de băieți, deși jocurile erau de băieți, chestiile serioase le făceam ca fetele... Cum în egală măsură am văzut filme coreene de bătaie și cele indiene de amor dansant, și-mi dau seama că n-aș putea vreodată să-mi aleg o tabăra și să renunț la cealaltă, îmi place să înțeleg ambele puncte de vedere, să umblu cu un papuc maro și o sanda neagră, cu fundul în două luntri, nici călare, nici pe jos, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici acasă, nici plecată, poate într-o zi mă voi schimba, dar și dacă o să o fac, nu va dura, pentru că invariabil voi reveni la cine sunt și cum sunt, ăla e punctul de plecare și de sosire.
Căutarea spirituală caută să te completeze, să refacă sfera (pentru cine nu știe primii îngeri, aveau perfecțiunea nașterii în Dumnezeu, sfere complete, asemenea Lui. Îngerii sunt Dumnezeu individualizat, concentrat, organizat. Căderea lor în materie, pentru a învăța mai mult, pentru a ajunge deasupra Lui, în cunoaștere, experimentare, putere de manifestare, este tot Dumnezeu aflat în călătoria de autodescoperire și autocunoaștere. Scopul călătoriei și al căutării este extinderea orizontului dincolo de zona de confort, de ceea ce știi deja, de a experimenta, în practică, tot ceea ce ești sau ai putea fi. Tocmai de aceea nu e atât de importantă destinația, ci drumul până acolo.
Cu ceva timp în urmă, am cărat o amică (cunoștință mai mult) pe cheile Zănoagei. De ce să vă mint, am chinuit-o un pic, că nu era destul de traumatizată de divorțul recent (asta așa ca să pună în perspectivă traumele, să știe că orice cotitură a vieții îi va aduce o surpriză care îi va testa curajul). Fără să vă plictisesc acum cu detaliile picante, Bucegiul are tematică urșii, iar duminca la 8 dimineața pe chei doar urmele lor erau vizibile, așa că amica mea mă întreabă cu speranță dacă la capătul cheilor obiectivul merită inima strânsă cu care parcurgem traseul… Răspunsul meu a fost un alt șoc al călătoriei: ”Cheile sunt obiectivul, drumul până în capătul lor este cel de care inima are a se bucura”.
Reluând tema de bază, sfârșitul căutării îți va aduce un anume grad de completare în sensul acela al termenelui englezesc din timpul regenței ”finishing” - finisare (umplere cu experiențe, cu cunoaștere, deja trecute prin prisma propriei pieli, de pregătire pentru următorul salt, următoarea treaptă pe scara evoluției. Fiecare treaptă are scara, drumul, căutarea ei.
Iar fiecare sfârșit de drum este începutul unuia nou, căci jocul este infinit.
Așa că, citând un prieten: ”Spor la joc”.