Iartă-mă, Doamne, căci păcatul meu în fața Ta este și față de Mine:
Viața pe care Tu mi-ai dăruit-o și pe care Eu mi-am asumat-o,
Am uitat să o trăiesc pe deplin, așa cum îmi este menit:
Au fost multe ploi de abundență trimise de Tine,
Iar Eu doar la 2 sau 3 m-am oprit să dansez în ele,
Si le-am lăsat să mă spele; în rest am fugit,
M-am ascuns, m-am supărat pe ele ...
Drept împăcare, mi-ai amintit prin curcubeie promisiunea dintre noi,
Iar eu, nici că le-am observat, făcându-mă că nu știu importanța lor...
Zilnic, cu fiecare răsărit și apus, mi-ai arătat că există mereu un început și un sfârșit la fel de frumos la tot,
Iar eu m-am încăpățânat să rămân permanent în dogoarea zilei, sau să lungesc la nesfârșit liniștea nopții ...
Mi-ai scos la fiecare pas în cale, copii cu chef de joacă pentru a-mi trezi bucuria de a trăi,
Iar eu, i-am certat țipând să fie cuminți ...
La fel și bătrâni înțelepți cu povești adânci de viață să-i înțeleg sensul curgerii,
Iar eu, nu le-am ascultat cu luare aminte...
Mi-ai oferit zăpadă neatinsă, pură, albă, și n-am ieșit din casă până nu mi-a fost dată din drum,
Și iarbă fragedă înrourată, pe care n-am pășit desculță de frică să nu răcesc ...
Mi-ai adus la poarta inimii suflete deschise în care să locuiesc și au găsit poarta încuiată cu mii de lacăte ...
Ai umplut lumea de cântec și eu mi-am astupat urechile.
Mi-ai dat aripi să zbor, iar eu m-am legat cu lanțuri de pietre de moară ...
Ai sădit flori în sufletul meu și eu am ascuțit securi, pregătindu-mă de secerișul burienilor.
Iartă-mă, Tu, Doamne, căci mie, mi-e tare greu să mă iert!