Primul pas: pornește de la o imagine greșită despre ce îți dorești
Știți poveștile alea: sunt nefericit(ă) singur(ă), hai să-mi fac o relație, relația nu merge, hai să facem un copil, copilul ne face probleme, hai să-i luăm un câine…? Așa apar dezastrele, de la premise greșite. Nefericirea din singurătate se va transfera și în cuplu, relația nu se repară introducând un alt factor de stres, doar o relație care funcționează bine poate fi upgradată să mai includă încă pe cineva. Nu îți iei câine ca să suplinești lipsa unui eventual partener, sau pentru că ți-e dor de alți câini pe care i-ai avut (înlocuire), sau pentru că te-ai plictisit și par distractivi oamenii ăia care se plimbă și se joacă în parc cu niște câini super simpatici.
S-ar putea ca experiența mângâierii și jocului cu un câine străin să fie suficientă, și să nu fiți cu adevărat pregătiți pentru asumarea unei experiențe cu drepturi depline, nu de alta, dar am zis mereu că odată cu drepturile vin și obligațiile/responsabilitățile.
Un câine va fi o altă ființă cu temperament propriu, personalitate, și uneori diferite de ce ne așteptăm noi, și va reprezenta o limitare a libertății personale, plus o responsabilitate imensă (hrănit, plimbat, strâns după el, educat). Și asta și când plouă, și când ești în concediu, și când ești bolnav, obosit sau supărat, fără chef. Și când plouă torențial, sau bate vântul de te ia pe sus, și prin noroaie, sau zăpadă până la genunchi. Ca și cum ați avea timp de mulți ani un copil de vârsta 1-3 ani. Cam pe acolo se situează experiența. Sunt și multe avantaje, dar despre ele, după ce te-ai convins că faci față dezavantajelor.
Pasul doi: alegi până culegi
După cum spuneam, alegerea câinelui dintr-o rasă pentru că ai mai avut din aceeași rasă e o capcană, vor fi elemente în comun, însă între doi câini din aceeași rasă pot fi diferențe de la cer la pământ. Iarăși, alegerea unui câine pentru că: uite ce pufos și drăgălaș e, sau ce impunător o să arăt lângă 80 de kile de mușchi, chiar dacă pe tine te suflă vântul și la propriu și la figurat, nu e o premisă corectă politic, pentru că unii mici sunt drăgălași numai în aparență, iar cei mari vor face ca lumea să se uite chiorâș la tine (că nu are botniță, zgardă de forță, eventual vei fi îndemnat mai mult sau mai puțin politicos să îl ții în cușcă acasă).
Dacă ești la primul câine, în niciun caz nu lua din canisă pe cel mai zvăpăiat/agitat/dominant. Dacă totuși o faci, înseamnă că ai ca lecție de viață să înveți să fii șef de haită, și că te plictisești acasă, că nu ai pe ce arunca banii, pierde timpul și găsi motiv de ceartă cu familia, rudele și prietenii. Dacă nu reușești să te impui ca șef de haită în familie sau societate, în niciun caz nu îți va ieși cu cel mai coios din turmă. Și chiar dacă ai mai avut câini înainte, e o greșeală să crezi că aceeași rasă îți va asigura același temperament (a se înțelege același comportament).
P.S. Dacă încă nu ați ales deja greșit (așa ca mine) mai aveți o șansă de a vă documenta. Aici și aici sunt 2 pagini (din păcate doar în limba engleză) unde vă puteți face o idee ce rasă vi se potrivește. Oricum, tot cel care vă intră precum spinul în suflet o să fie ales.
Pasul trei: cine este șeful?
Nu te impui din start ca și șef de haită. Deși câinii nu sunt pisici, cu aspirații de a fi serviți de sclavi pe plantație, ei au nativ instinctul de a se poziționa într-o ierarhie. Dacă aveți ocazia, urmăriți modul în care o cățea își educă puii, și învățați de la ea, urmându-i exemplul în continuarea tratamentului vostru față de puiul buclucaș. Poziția de șef de haită este una care se câștigă, nu se moștenește, și e legată nu de ceea ce faci, ci de cum o faci, atitudinea de părinte binevoitor nu funcționează decât cu o punere la punct ocazională, iar cea de părinte autoritar îți asigură tendințe de răzvrătire dese care duc la o escaladare a pedepselor. Câinii, mai mult decât oamenii, simt cel mai bine frica, ezitarea și vor exploata fiecare slăbiciune, pentru că asta le asigură supraviețuirea ca specie.
Șeful de haită este primul care manâncă, primul care latră la gard, cel care nu-și pleacă privirea, cel care dă comanda de atac, sau face pasul de împrietenire și acceptare. Dacă îți lași câinele să mănânce înaintea ta, să iasă pe ușă/poartă, stradă înaintea ta, el e șeful, el hotărăște cine e prieten sau dușman, unde se merge, cât se stă, și tot așa. Sunt și semne mai subtile: sare pe tine, se înghesuie și se freacă să-și lase mirosul pe tine (marcare de teritoriu), te calcă mai mult sau mai puțin discret pe picior, se uită galeș câteva secunde, sau nu te bagă în seamă când îi strigi… Și mormăitul ăla din gâtlej când le ceri ceva ce nu le convine, până la mârâit de-a dreptul, sau, maximul de ofensă când se repede să te și capseze/muște. Toate cele enumerate trebuie înăbușite în fașă, pentru că de la călcatul discret pe picior la capsat mâna care-l hrănește poate fi și o distanță de maxim 2 zile…
Pasul patru: bagă la greu răsfăț
Acum e vorba de cei care au doar copii, sau nu au copii, sau copiii sunt mari, la casa lor, ei vor înțelege unde bat și se vor recunoaște în personajul care sparge pușculița să cumpere trusoul la ”copil”. Adică un număr indefinit de mingi, mingiuțe și jucării, care dacă ai norocul (în cazul meu ghinionul) să își dorească să le folosească vor trebui înlocuite rapid (la mine cel mai rapid a distrus o minge in 90 de secunde, iar un plastic mai tare a rezistat chiar si 1 oră și jumătate până a fost făcut bucățele de nerecunoscut față de original), pernă de dormit/coteț, sau și una și alta, castroane, lese, botnițe, huse de mașină plus centură specială, mâncare și recompense variate, fluier, clicker, zgardă cu lumini (dacă e negru și ieși noaptea cu el la plimbare fără zgardă), vaccinuri, sterilizare, pieptene, șampon, aparat de tuns etc.
Aș vrea să spun că am epuizat lista, dar nu, astea sunt esențialele, da?!? Și fiind vorba de puiul vostru, evident că doarme cu voi în pat, eventual cu gâtul vostru pernă, chiar dacă el e ciobănesc de oi. Așa te asiguri că sărmanul câine se va atașa de tine în asemenea hal că nici la baie nu poți merge fără ca el să te păzească, sau va dresa un bărbat să meargă la baie precum femeile de frică (atenție la musafiri)…
Pasul cinci: oferă semnale inconsecvente
Prima lecție în relația cu un câine este ”Ceea ce spui este irelevant”. Deși mie îmi place să cred că mă înțeleg din cuvinte cu patrupedul meu, și cu câinii în general, această impresie este falsă. Având un câine luat de la un fost stăpân ungur, nu am avut probleme legate de necesitatea de a învăța maghiara iar el asculta probabil după cum bătea vântul, mai mult datorită unor tendințe identificate drept misogine decât de comunicare, eu fiind femeie reprezentând un handicap major, mai mare decât faptul că eram româncă și el ungur. Tonul face muzica și atitudinea este cheia și mai ales, nu puteți ca acum să fiți amuzat de o prostie și în secunda doi să îl pedepsiți pentru ea. Acum doarme cu tine în pat, mâine la poartă că s-a tăvălit în … ceva care cu siguranță nu miroase a flori, iar baia e extraopțiune doar vara când se încinge de la alergatul mingii, și atunci răcorindu-se tot într-o baltă mocirloasă.
Pasul șase: recunoaște că ești depășit de situație
Dacă ai urmat toți pașii de mai sus, sau măcar jumătate din ei, o să te trezești încet-încet depășit de situație, cu nervii la pământ, pregătit să-l donezi pe micul monstruleț la primul adăpost, sau să-l abandonezi în brațele cui l-o vrea, dar ai o ultimă încercare de trecut. Și pentru că prostia se plătește (scump) dresajul profesionist este cam între 2500 și 3000 de lei concretizate în ședinte de 10-15 minute odată la câteva zile, și eventual niște ședințe de grup (unde ai șanse mai mari să înveți măcar din greșelile altora).
Sigur, la fel ca și cu copii, sfatul prietenilor mai mult sau mai puțin avizați (să-l bați, să-l ții nemâncat, legat în lanț, să-i dai pastile homeopate de calmare - astea au fost mai eficiente pe stăpână) este neprețuit și aproape inutil. Și aici există maculatura care ar trebui să te educe în creșterea câinelui perfect - am un raft plin de cărți cu dresaj canin atât în română, cât și în engleză. Îl știu toți iubitorii de câini pe Cesar Millan, însă eu am învățat multe de la o doamnă englezoaică Victoria Stilwell care are la rândul ei o emisiune TV și pe Youtube, precum și o carte ”It’s me or the dog” (traducere ”Ori eu, ori câinele” - sugestiv, nu?). Aici găsiți canalul. Eu m-am regăsit cam în toate situațiile prezentate acolo.
* Pas suplimentar de evitat
Dacă vă gândiți că e o idee bună să adoptați un câine de vârstă incertă mai mare de câteva luni să fiți pregătit pentru un bagaj traumatic care se poate dezvălui (sau nu) când vă e lumea mai dragă. Unele obiceiuri proaste deja încetățenite vor fi imposibil de reeducat (de exemplu, băutul din balta împuțită cu nămol, deși bolul de apă este impecabil de plin și curat, mâncat mortăciuni), dorința de a fi liber fără restricții care poate duce la săpat tuneluri demne de o aplicare ca muncitor la realizarea liniilor de metrou, și tot așa. Un astfel de câine va include în bagajul său emoțional cel puțin teama de abandon, nesiguranța privind hrana, sunetele puternice, va fi imprevizibil în relație cu oamenii și alte animale, și mai important va fi sensibil la energii. Așa că umbra voastră nelucrată/neconștientizată suficient va fi testată la maxim privind (auto)controlul pe care credeați că îl dețineți asupra ei.
Ultimul pas: cedează elegant
Uneori e necesar să treci peste ego și să recunoști deschis că nu faci față, și vezi cui reușești să pasezi pacostea de pe cap: părinților, vreunui amator neavizat, sau în cel mai rău caz, îl abandonezi sorții crude (ceea ce nu vei face dacă te numeri printre victimele pasului patru, că doar l-ai răsfățat în mod extrem pentru că-l iubești, nu-i așa, și te consolezi că, și dacă ai stricat bunătate de câine, totuși ai găsit o soluție mai bună pentru el - dar mai ales pentru tine). Până data viitoare, visezi deja la următorul… Unii devin dependenți de coșmaruri, nu pot dormi fără ele.
Și dacă totuși… Tips &Tricks
Probleme mari?!?… Soluții pe măsură
Pentru cei pentru care, la fel ca în cazul meu, acest articol vine tardiv, sau poate cei cărora le place să fie pregătiți pentru orice eventualitate, am și niște soluții de crize (a se înțelege pentru evitarea altor istericale neconstructive):
Știți piuitoarele alea enervante pe care copii le adora în a le folosi pentru a testa fiecare nerv al părinților, vecinilor și a oricărui alt nefericit picat în raza lor de acțiune? Care în cazul unui patruped rezistă în cel mai (ne)fericit caz maxim 30 de minute înainte de a-și da obștescul sfârșit? Păstrați mereu o rezervă asupra voastră intactă, sau măcar o înregistrare a sunetului pe telefon in lista de melodii preferate pentru acele momente epice când lumina ochilor voștri decide că “VINO” este opțional, stăpânul cantitate neglijabilă în marea schemă a universului canin și consideră că încăieratul altui câine, alergatul după prepelițe, căprioare, iepuri, adunatul turmei de mistreți sau pur si simplu vizite de curtoazie în curțile vecinilor mult mai demne de atenția lui. NU, subliniez NU sacrificați jucăria fără o soluție de rezervă! Am zis!
Știți gardurile alea înghimpate, întărit cu un strat de gard viu, plus împletitură de frânghii marinărești? Nu știți? Eu zic că puteți să le inventați voi, scotocind în resturile de diverse din magazie și curte pentru care românii sunt faimoși (vă amintiți numai faimosul sertar cu pungi) și să le găsiți utilitatea în situația în care v-ar fi indispensabile pentru salvarea lăstarilor de pomi, de viță de vie, cablului de frână al mașinii, sacilor de reciclabile etc… V-ați putea chiar construi propria cușcă Faraday de protecție împotriva energiei bestiei.
Ați vizitat vreodată casa întoarsă pe dos de la Polovragi? Dacă nu încă, ar fi cazul, să vă obișnuiți cu senzația, pentru că vă veți dori cu siguranță ca toate lucrurile, dar mai ales pantofarul cu încălțări să fie suspendat undeva în tavan, desigur de neatins chiar și pentru voi, dar în siguranță.
Dacă ați rămas în pană de idei în ce să vă formați pentru propria dezvoltare personală și usurarea vieții de zi cu zi neapărat aveți nevoie de cursuri de dicție și canto (pentru exersarea vocii în a țipa eficient și credibil), tehnici de comunicare în limbajul corporal (vezi pasul 5), antrenamente de sumo sau judo pentru când bestia trebuie imobilizată pentru îndepărtarea ciulinilor sau a spinilor (așa se evită condusul 40 de km sâmbătă noaptea la clinică pentru că 3 adulți de peste 70 kile nu au putut imobiliza un diavol tazmanian de 16 kile) - eu am făcut doar box și MMA, și nu s-au dovedit utile.
Să știți că nu am epuizat nici pașii greșiți și nici sfaturile binevoitoare și sunt deschisă la sugestii de orice fel în ambele direcții, și DA, cățelul din imaginea articolului este bestia din dotare, observați cum levitează împreună cu mingea care este rațiunea sa de a trăi.
Photo copertă @ Dan Marghescu