Printre practicile spirituale care își testează spiritul se numără și statul în întuneric. Ce presupune ea, ca și practică? Să te închizi într-un spațiu închis, un timp, undeva la 3 zile este minimul obligatoriu, renunțând benevol la orice sursă de lumină și distragere a atenției către exterior: telefon, televizor, contactul cu alte persoane (vorbit sau văzut), străduindu-te să faci în întuneric acele lucruri de bază pe care de obicei le faci fără a te gândi și analiza prea mult: îmbrăcat, spălat pe dinți, făcut duș, asigurarea nevoilor de bază: mâncat, băut și evacuarea rezultatelor. Și dacă ai vreun viciu care nu te lasă să dormi dimineața (cafea, fumat, facebook) vei suferi o presiune suplimentară și din partea acestora, cu sevrajul aferent.
De ce aș vrea să mă chinui astfel, poate că vă întrebați, pe bună dreptate. Doar motivul dezvoltării compasiunii față de aceia dintre noi care s-au născut, sau au rămas dintr-un motiv sau altul fără vedere, nu pare suficient. La o adică, mental, înțelegem că le e greu, deși nu am realiza cât de important este pentru ei o treaptă la coborârea din pat, sau un prag mai înalt la usă, sau la cuva de baie, sau că un scaun, un castron nu mai e la locul lui, sau că un papuc a căzut aiurea sub pat. Sau o șosetă, sau că hainele sunt pe dos, sau că din senin ți s-a făcut frig în mijlocul lui cuptor, iar pilota Dumnezeu știe unde a fost ascunsă din timpul iernii. Fac pariu că niciodată nu v-ați pus problema câtă pastă de dinți puneți pe periuță, că dacă puneți dublu, faceți clăbuci, și puteți să vă înecați cu ei.
După cum spuneam, compasiunea este un deziderat mult prea altruist pentru un atare efort de stăpânire a sinelui, puteți la o adică, să testați aceste lucruri și punctual, unul câte unul, pe rând, și să vă măriți pas cu pas gradul de conștiență. Pentru că în fapt, acesta ar fi scopul de bază al unui astfel de exercițiu: să devii mai conștient (mai atent, mai prezent) în fiecare mișcare pe care o faci: acum mă trezesc, acum mă ridic din pat, acum merg până la baie, acum fac duș, acum mă ususc cu prosopul, acum mă spăl pe dinți, acum mă îmbrac... O să spuneți: uite-o și pe asta, de ce îi arde ei, țara arde și baba se piaptănă.. n-o zic... ba o zic: la floci.
La care eu o să vă întreb să îmi răspundeți sincer: de câte ori ați plecat de acasă și v-ați întrebat, oare am încuiat ușa, oare am scos fierul de călcat din priză, oare am oprit apa, oare...? Dacă cel puțin odată, ați câștigat la lozul neatenției, înseamnă că mintea nu vă stătea la lucrul pe care îl făceați când îl făceați, ci la cel(e) pe care urma să le faceți, și ați realizat mecanic, fără voi, lucruri pe care nu le-ați înregistrat în conștient. Lista poate continua cu unde mi-am pus cheile, ochelarii, cordeluța de păr (pe care s-ar putea s-o găsească colegul de pat sub fundul lui/sau ei, și să te împungă cu ea, discret, pe întuneric să crezi că i-au crescut cornițe). Poate că astfel de absențe involuntare nu v-au schimbat (încă) iremediabil firul vieții, poate sunteți suficient de ordonați cât să puneți lucrurile la locul lor întotdeauna, poate că aveți o minte care în fundal cataloghează și ordonează și îndosariază, și să știți că o astfel de minte este printre primele care cedează cunoscutului neamț al cărui nume îmi scapă acum, era ceva legat de uitare, atunci când se aproprie uitarea definitivă și necunoscutul absolut.
În afară de acest plus de atenție, pe care oricum îl pierdeți odată ce ieșiți din întuneric, cumva obiceiurile deja înrădăcinate revin și cu mai multă forță cu cât se încearcă disclocarea lor, și este paradoxal că pe întuneric nu m-am împiedicat nici măcar odată, iar de lovit de mobilă maxim o dată pe sesiune, în schimb pe lumină toate astea se întâmplă zilnic, cel puțin odată pe zi. Deci nici ăsta nu e adevăratul motiv pentru care e nevoie să stai în întuneric, adică, da, e un exercițiu mișto, dar complet inutil dacă el nu transcede întunericul și se implementează în viața de zi cu zi. Zice cineva (care știe ce zice) că pentru a schimba sau adopta un obicei nou e nevoie de 9 luni. Iar pentru asta fabrica de sfinți s-a închis de mult. Omul modern se rupe cu greu pentru un moment de contemplare și dacă nu ești introvert, introspecția nu face parte din meniul zilnic.
Aici e buba: cât de dispus(ă) ești să fii tu cu tine însuți, doar cu tine, cu gândurile tale, cu pulsiunile tale negative, cu fricile, cu visele, cu planurile tale mai mult sau mai puțin materializabile, căci cele imediat realizabile sunt la câteva zile depărtare/uitare până la punerea lor în practică. Există oameni care nu au rezistat nici măcar câteva ore din prima zi, când acele ore ar fi putut în mod normal fi considerate drept o letargie în pat dimineața, dar numai gândul că m-am trezit, și nu e lumină, și am ieșit din rutina cu care m-am obișnuit, a trezit un sentiment de nedescris de panică scoțându-i afară înainte de a simți pulsiunea tutunului, sau a cafelei, sau...
Și nu, somnul nu ține atât de mult oricât de obosit ai fi, oricât de dispus (și capabil) de a dormi 48 de ore neîntrerupt, sau măcar cu pauzele chiaunite de mers la baie pe bâjbâitelea. La un moment dat, mintea se trezește, simte nevoia de a face ceva, orice pentru a umple golul, pentru că ea știe că în lipsa activității, corpul slăbește, iar odată cu corpul și suportul ei se clatină. Și sunt ore întregi în care nu știi ce oră e, ce zi, timpul încetează a mai fi o dimensiune, deși te întrebi cât mai durează. Ceasul interior nu mai rulează pe intervalul noapte/zi, ci pe cel al organelor din medicina chinezească, și ar fi interesant de știut exact la ce intervale de timp corpul tău alege să se odihnească sau să lucreze, deplin treaz.
După trei astfel de ture de întuneric, și încă una de 2 zile ratată, consider că am un eșantion reprezentativ pentru a oferi câteva impresii și concluzii, deși eu nu sunt neapărat din eșantionul reprezentativ, fiind mai degrabă introvertită din punctul de vedere al introspecției, fără a avea nevoie de a sta la întuneric pentru asta, și neavând din născare frică de întuneric (știut fiind că de mic copil îmi plăcea să umblu noaptea pe unde apucam, beznă sau nu, sălbăticie sau nu). Deci nu am avut acest handicap. Nici nu fumez, și pot renunța ușor la cafea, al doilea handicap rezolvat. În schimb vorbitul... Depinde de stare, de momentul zilei, de companie, de... Aici e provocarea de întâmpinat pentru mine. De două ori am stat la întuneric împreună cu altcineva și odată singură - acasă și fiecare dintre cele trei sesiuni a avut provocările ei.
La prima tură provocarea a fost baia comună la patru camere și cinci persoane, căci pe întuneric împărțirea ei care era dificilă pe lumină devine problematică și de-a dreptul tragică dacă de exemplu, conform legilor lui Murphy, te nimerești și în perioada aia a lunii. Pe întuneric fiecare sunet este mult mai acut, pentru că în lipsa văzului celelalte simțuri se amplifică și ce faci tu, cu ce face celălalt sunt sau nu sincronizate, și nici nu știi dacă e de dorit sincronizarea. Cert este că de fiecare dată, indiferent dacă singură sau cu cineva, am mâncat muuult mai puțin decât ne-am/m-aș fi așteptat, tot cert este că, pe întuneric, visele sunt din alt film, că deja din prima zi, toate durerile (știute, sau neștiute) se fac simțite pentru că în sfârșit, au atenția ta deplină și sunt precum copii la prima zi de strigare a catalogului: aici suntem, prezent.
Corpul tău care până în acest moment a funcționat pe adrenalină, care când zicea și el ceva, săreai cu tratamentul (indiferent că tratamentul este unul clasic, homeopat, sau terapie alternativă – nu contează, în esență i-ai spus taci, l-ai dus cu zăhărelul, încă o zi, încă o noapte. Mișcarea antrenează și mai multă mișcare, vezi avalanșele, nemișcarea produce așezare, tasare, când te oprești în loc, toate te ajung din urmă, realizezi cât de mult te-ai întins, câte greutăți ți-ai luat în cârcă (unele de-a dreptul inutile).
Doar într-o clipă de nemișcare atingi momentul de a fi, restul este a face, doar când timpul nu mai este o constantă, exiști în afara lui și tot ceea ce ești are ocazia să se manifeste. Încet-încet, după ce învârți toate gândurile, toate poftele, toate emoțiile, realizezi care sunt cele mai importante, sesizezi tema lor, constanta, și realizezi și ce se manifestă acum în viața ta, la ce stimuli (re)acționezi. Așa ar fi de dorit măcar.
Din punct de vedere spiritual, primele două sesiuni au creat și câteva senzații tari pentru cei din jur (în primul caz, că era vorba de un grup, iar pe cercul de întuneric din jurul cabanei, sătenii au băgat chefuri la greu, un pic de țipete, un pic de chiuituri, un pic de pocnituri, ce au putut și ei. La a doua tură, mi-am chinuit atât de tare vecinii conaționali, neînvățați dragii de ei cu astfel de diferențe de potențial energetic în zona lor, încât au ieșit urlând pe stradă. Deși la întuneric am încercat să îi calmez cu boluri, s-a dovedit ineficient, doar toba a calmat spiritele (rele).
Desigur, sunt câteva exerciții mindfulness, energetice, terapie, etc recomandate la întuneric (cam tot ce poți face fără să vorbești și fără suport digital sau de alt fel): autotratament, qi qong, respirat, numărat, meditații și multe altele. Și e distractiv că în întuneric de fapt îți mărești cantitatea și calitatea luminii interioare, plus că sunt șanse destul de mari șă îți deschizi al treilea ochi și clarvederea (trei zile pline cel puțin, cu anumite exerciții). Ieși cam aerian și neîmpământat de acolo, din nou, paradoxal, dar evident. Poate un pic mai luminat, deși nu neapărat iluminat, fiecare după posibilități și cum îi e norocul(karma).
Ce pot spune e că în lucrul cu tine, această experiență este de bifat pe Lista de dat colțul, pentru că în lipsa ei, restul sunt povești de adormit copii când s-au trezit pe nepusă masă.