Trei maimuțe buclucașe
Înțelepciune vs Inteligență
Înțeleptul are un grad de inteligență cultivată de experiență, însă inteligența de sine stătătoare nu implică existența înțelepciunii.
Cele trei maimuțe din imagine vă pot fi familiare ca și simbolistică, deși poate că nu ați stat să reflectați la muntele filozofic care stă la baza acestui concept. Indiferent dacă mergi la originile japoneze, sau faci un paralelism cu Confuscius, Socrates, Ghandi, principiul de bază rămâne același: nu asculta, nu privi, și nu spune lucruri care nu sunt drepte.
Observați că am spus ”drepte” și nu corecte, sau adevărate, sau... Drept aici are sensul arhaic juridic în care dreptatea era împărțită de înțeleptul locului (și ca exemplu aveți parabola lui Solomon cu tăierea copilului pentru cele două mame).
Sunt trei maimuțe, dar sunt 4 concepte: ultimul, cel mai puțin cunoscut, este și cel care spune să te abții să acționezi într-o direcție care nu e dreaptă, și nici să nu îți lași sufletul să delibereze asupra ce nu e drept, în esență: nu judeca.
Așa se explică faptul că poți identifica și admira mai ușor omul inteligent decât pe cel înțelept, pentru că primul este rapid în a-și afișa calitatea, iar pentru el, dreptatea vine pe primul loc, și nu ce este drept (binele comun al tuturor, și să nu faci rău), al doilea însă nu va vorbi, asculta, vedea și/sau acționa până și decât atunci când este sigur de beneficitatea acestor acțiuni.
Maeștri vs Învățăcei
Nimeni nu e ce te aștepți tu să fie
Așa cum educația nu îți asigură inteligența, cel mult o mimare a ei, nici experiența per se nu îți asigură înțelepciunea. Nu ați văzut oameni inteligenți chiar făcând aceeași greșeală/prostie de nenumărate ori? Poți cultiva inteligența învățând, repetitiv, până când ceea ce înveți se integrează/asimilează, iar viteza de răspuns crește, înțelepciunea se obține cultivând alte calități și abilități, cum ar fi compasiunea, discernământul, bunul simț.
Compasiunea nu e milă, discernământul presupune obiectivitatea unui observator imparțial, iar bunul simț nu înseamnă numai politețe ci și conștientizarea locului tău în lume și poziționarea corectă pe el, precum și o bună cunoaștere a lumii și de sine.
Când vorbim de maeștri și învățăcei, cred că cel mai puțin respectăm regula celor 3 maimuțe, de fapt, fie urcăm maeștrii pe un piedestal pe care doar morții ar trebui să fie așezați, și poate nici ei, fie ne aplecăm să apucăm proverbiala piatră. Prima întrebare a compasiunii este: suntem toți egali (în fața lui Dumnezeu)? Dacă practicăm compasiunea, atunci da, toți suntem egali și nimeni nu se suie pe piedestal, nimeni nu se prostează la baza lui. Așezarea pe un piedestal este o greșeală la fel de sancționabilă precum și dărâmarea lui când observi că idolul tău are picioare de lut.
Isus a fost numit învățător pentru că pildele sale erau uneltele unui astfel de spirit, și el este suma celor care îl urmau (în apostoli ai lipsa de credință, de curaj, trădarea, avariția, furia și altele). Cel mai ușor se devine maestru în pustie, când lupta se dă doar între tine și ai tăi. Nu e ușor, dar odată câștigată lupta, e ușor să păstrezi avantajul fără influența unui factor extern (cine știe ce fac electronii când nu îi observă nimeni?).
Provocarea este să supraviețuiești lumii, să te poți mula pe cerințele unei mulțimi, fiind în același timp oglinda tuturor, păstrându-ți totuși individualitatea. Faptul că tu îi înveți pe alții nu te scutește de propriul proces de învățare, greșelile deja asimilate nu te scutesc de unele noi, iar însăși faptul că ești primul pe un drum vine cu riscul să greșești direcția. Asta nu e o scuză pentru invățăcei să-și judece învățătorii, deși o fac cu atât mai abitir cu cât au învățat mai mult de la ei, și nici să-i asmută unii împotriva celorlalți.
Eu sunt, dar unde?
De la iluminare la ascensiune, mersul nu e întodeauna ascendent
Vaaai ce îmi plac mie memele spirituale, și mai ales cât de ușor o iei la vale în baza lor. Arhicunoscută este și cea ”EU SUNT” (tot ceea ce este, una cu Dumnezeu, bla, bla). Îmi plac mai mult vorbele populare, cu grad de realism verificat gen ”până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”. Când te uiți la alții și îi judeci unde au ajuns și cum sunt, în loc să-ți vezi de treaba ta crezi că dai dovadă de înțelepciune, compasiune, sau discernământ? Cine o face, indiferent de cine este, nu e Dumnezeu și la nivelul lui EU SUNT, nici măcar SUNT nu e, sunt Eu contra altora cu care mă compar și îi judec să par EU mai cu moț.
SUNT orice, oricine, orice rol, iar dacă vreau să urc, rădăcinile mele trebuie să coboare, pentru că forța unui copac și rezistența lui nu vin de la soare, ci de la pământul care îl susține, iar ca idee, nu degeaba emoțiile sunt pereche, pentru că ele se experimentează, se cunosc cu adevărat comparativ, pentru că aprecierea uneia nu poate fi făcută pe deplin în absența punctului de referință.
Atotcunoașterea (de sine și a universului pe care îl reprezinți) implică experimentarea și rezonanța pe toate frecvențele, și cele înalte, și cele joase, și cele care crează și cele care distrug, stările conștiinței sunt simple instantanee pe cale, și doar sistemele izolate păstrează o frecvență pe termen lung.
În loc de concluzie
Eu NU sunt, nici n-am măiestrit ceva care să mă scoată la înaintare și cu toate acestea lumea mă tot găsește în găurile de șarpe în care mă tot ascund. De ce, Dumnezeu știe, eu cred că e Karma și Feng Shuiul eșuat (așa cum e și rolul meu de maestru ascendent). Dar dacă tot vin, aș vrea să înțeleagă un lucru esențial, eu personal am tot respectul și recunoștința față de cei care m-au ajutat să devin cine sunt, așa cum sunt eu, bună-rea, nici nu contează, decât pentru mine.
Iar dacă veniți și îmi spuneți ”am fost la cutărică, dar nu a reușit să mă… - completați cu ce-o fi - convingă/rezolve/lămurească”, eu am două reacții: fie vă spun că nu îl/o cunosc pe cutărică, și nu aș putea să mă exprim de niciun fel, iar dacă cunosc, iar ei care fac asta cu mii de oameni nu au putut, cu siguranță nici eu, Mafalda nu sunt, decât pe bani grei, sau karmă viitoare.
Cel mult pot oferi o nouă perspectivă, dar alte perspective funcționează arareori când omul nu le vede nici pe primele și nu înțelege oportunitățile ce i s-au oferit. Aceste perspective, indiferent de cine le oferă, nu sunt decât niște semințe aruncate, care au nevoie de timp pentru a germina, de solul potrivit pentru asta, și de o menire de a fi.
Cască bine ochii, că poate unde ai fost până acum a fost fix unde trebuia să fii, cine ești este ceea ce te împiedică să devii cine ai vrea să fii. Pe principiul eu sunt responsabil pentru ceea ce spun eu, nu pentru ce înțelegi tu, din experiență știu că oamenii nu învață nicioadată ce li se predă, ci ceea ce înțeleg ei din asta. Iar dacă ai stat, virtual vorbind, ani la picioarele unui maestru și nu te-ai prins măcar de aceste lucruri de bază, ai stat degeaba, n-ai căscat bine ochii, urechile, iar dacă te vaiți că nu ai învățat nimic după câteva luni (sau o singură dată), pune-ți întrebarea de ce te-ai dus, ca să ai unde pierde timpul cu talent? Majoritatea acestor oameni care se străduie să îi învețe pe alții au petrecut mare parte din viața lor chinuindu-se să înțeleagă cât să poată explica și altora, iar tu ți-ai deformat așteptările privind prea multe filme în care o pilulă/gândac magice schimbă soarta eroului și îl saltă să o ardă cuantic la înalt nivel. E ca și cum ai căuta mântuirea printr-un city break la Mecca, iar tu nici măcar musulman nu ești, am zis.
Dacă nu știți cum se cască bine ochii, știu eu o carte care explică bine Cască bine ochii de Mariana Kaplan, o prezentare mișto găsind aici.